Stropul de fericire





Cum m-am desprins de gândurile sterile și apăsătoare care-mi limitează căutarea au apărut simptomele relaxării sau ale însănătoșirii minții. Când mintea mi-e înfierbântată evadez din tulburările sufletești frământând cu mâinile lucrușoare utile pentru fructele vieții și florile casei: fetele mele.
Câteodată zidurile casei mă strivesc și simt nevoia să țâșnesc în lume, să mă las îmbrățișată de ea, să-i descopăr tainele, secretele. Probabil că atunci când spun: lume, fac referire la oameni. Dar lumea e aceeași, natura e însă într-o continuă schimbare. Oamenii sunt frumoși atâta timp cât nu staționează prea mult în preajma ta că pe urmă devin ca ploaia. Tânguitori, zbuciumați, reci și  trecători. Nerăbdători să treacă de la o conversație generalizată la  stările proprii, personale. Iubesc lumea așa cum iubesc singurătatea. În reprize scurte, atât cât să-mi umplu plămânii cu o doza mică de fericire și relaxare, sa-mi potolesc curiozitățile personale, să schimb cuvinte noi cu oameni ''vechi'', să peticesc stările de singurătate înconjurată de oameni veseli. Neputințe și tulburări, neajunsuri și deziluzii avem cu toții. Ca să te binedispui trebuie să te rupi de tot ceea ce te frământă. Mulți uită scopul unei astfel de întâlniri bătătorind mereu aceeași cale delimitată de mărăcinii vieții. Aveți la dispoziție cea mai ieftină invenție creată de om, vocabularul!
Căci Dumnezeu a creat cuvântul!

'' La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul'' (Ioan, Cap 1-1)

Omul însă a descris prin cuvinte noi stările, emoțiile, bucuriile ori neputințele. De ce s-ar fi ostenit să creeze un cuvânt ca: necazul? De ce s-ar fi adâncit în asemenea trăiri care să-l copleșească și să-l facă să-i dea o denumire? De fapt nu s-a mulțumit la una ci a început să adauge cu frenezie: supărare, mâhnire, tristețe, amărăciune, suferință! Dar nu se oprește aici adăugând 2: neajuns, neplăcere, impas; 3. mânie, furie, ciudă, pică (a purta pică cuiva). Dacă însă am citi și:

'' Trimis-a Cuvântul Său și i-a vindecat pe ei'' (Psalmul 106-20)

am înțelege că ne trimite la:

'' Și a zis Dumnezeu: '' Să facem om după chipul și asemănarea Noastră'' (Geneza, Cap 1-26)

dar și ne dezvăluie cum că:

 '' Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul.'' (Geneza, Cap 3-22)

Nu ne rămâne decât să găsim instrumentele însănătoșirii noastre. Nu cuvinte ci stările ce duc spre ele. Fericirile. Evreii spun că Dumnezeu este mai presus de înțelegerea omenească și rugăciunea nu este un act de a cere ceva ci de a-și aminti că are de unde să primească. La fel trebuie să fi stăpânul durerilor tale și nu stăpânit de ele. Cine sunt eu? De unde și încotro mă îndrept? Viața are metehnele ei iar noi prioritățile noastre. Așa cum te surprinde viața așa năvălesc și surprizele, plăcute sau nu, dar vin, nechemate, pe neașteptate și pe neprevăzute. Toate legate de același element de negație ce adaugă cuvintelor un sens negativ, o particulă negativă a scânteii din tine. A misterului din tine, a nimicului întregit, a așteptărilor imprevizibile. De aceea nu mă simt izolată în singurătatea mea, plictisită da, dar nu izolată. Inițial am fost iritată, am plâns, am suferit, adăugând mereu o doză de negativitate în toate acele stări până când n-a mai contat. Dacă vroiam cu adevărat oameni era suficient să ies în stradă. Schimbarea însă se camuflase în straiele singurătății, bulversându-mă, făcându-mă să cred că ei oamenii, ar avea ceva cu mine. O combinație perfectă de negativism născută printr-o schimbare de decor. Am prieteni cărora nu le duc nici dorul dar nici grija. Dar în preajma cărora elementul dozator de dezechilibru din minte, trup și cuvinte dispare, întărindu-mă până la o nouă revedere și așternând o liniște calmă peste zi, odihnitoare peste noapte, scântei de soare peste viață.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Toţi oamenii se aseamănă prin cuvinte,numai faptele îi deosebesc