Mâna care împinge acul


          A fost odată o femeie bătrână, ce se simțea mai bătrână ca lumea în care trăia. Dar avea o fată tânără, frumoasă, sfioasă dar neascultătoare. Vroia să fie neapărat ca restul fetelor, să se poarte precum ele și să se îmbrace asemenea lor. Toate aceste lucruri nu i se potriveau deloc pentru că fata era prea gingașă ca le copieze, prea sensibilă ca să fie țâfnoasă, prea bună ca să fie răutăcioasă, prea copilăroasă ca să poarte masca maturității.
Dorințele ei erau atât de ridicole dar costisitoare pentru bătrâna ei mamă care suspina de fiecare dată când fetița ei îi cerea câte ceva. Dar nu cârtea deși încercase s-o asigure că nu avea nevoie de lucrurile acelea.
- La ce-ți trebuie sutienul acela când ai sânii așa de frumoși? Ți-e rușine cu tine sau de felul în care arăți?
-Ce știi tu ce se poartă?
-Nu zic că știu, spun doar că tu nu ai nevoie.
-Toate fetele poartă!
-Da, toate fetele le poartă că nu au ce ai tu: sâni! Dacă n-ar purta corsetele acelea probabil că ar avea și ele cu ce să se mândrească. Dar așa nu vor lăsa nici pe altele s-o facă. Fericirea nu stă nici în aspectul bustului dar nici în mărimea lui. A devenit așa de anormal să fi normal încât artificiile care acoperă așa zisele defecte par atât de ''naturale''.
        Aceeași discuție au avut-o de fiecare dată când fata își dorea câte ceva iar părinții fără să cârtească îi cumpărau obiectul cerut. Într-un fel o înțelegeau, vroia să se integereze în tiparele actuale ale eleganței tinerești. Timpul trecea iar fata se făcea tot mai frumoasă dar odată cu frumusețea creștea și aroganța ei. Începea să devină obraznică și nerecunoscătoare. Se uita la părinții ei de parcă ar fi trăit în timpuri vechi, primitive. Se rușina cu ei.
-Toată ziua stai și cârpești, altceva nu știi să faci! zicea ea arțăgoasă. Tu nu înțelegi că nimeni nu mai prețuiește ceea ce faci tu? Nu au nicio valoare!
        Femeia o privea însă cu ochii limpezi și o lăsa pe fată să bombănească după pofta inimii ei, fără să-și întrerupă lucrul mâinilor sale. Spatele i se arcuise iar degetele mâinilor ei erau înțepate de acul care împins pe pânză albă șerpuia firul de ață în urma lui.
      Au trecut anii, fata s-a măritat și s-a mutat la casa soțului ei. Nu era bogat omul acela dar era harnic și avea cu ce să-și întrețină familia. Pe urmă au venit pe lume copiii unul după altul. Fată și băiat. Era fericită. Prioritățile ei se schimbaseră, tot ce în trecut contase acum nu mai avea însemnătate. Dar și timpurile se schimbaseră, banii s-au împuținat tot mai mult iar greutățiile vieții erau tot mai acute. Dar ajutorul n-a întârziat să apară. Bătrâna ei mamă începuse să-i trimită regulat bani ca să-i fie viața mai ușoară. Până când s-a dus dintre cei vii. S-a dus și tatăl ei sa-și întâlnescă soția pe cărarea ce se rupe de firul vieții.Vremea plânsului a trecut iar cei morți au fost uitați. Iar viața s-a strecurat opintită prin viețile lor.
         Într-o zi, aflându-se în vizită la o prietenă, a observat pe masă, un șervet frumos lucrat.
-Ce frumoasă lucrătură!
-O,da! spuse gazda. L-am cumpărat acum câțiva ani de la un artizanat.
-Și mama mea lucra așa ceva!
-Serios, dar tu de ce nu lucrezi?
-Nu știu, răspunse ea rușinată.
-Păcat,sunt foarte valoroase.
-Nu știam că se mai caută...
-Dar sunt foarte căutate, draga mea, doar că nu mai sunt oameni care să lucreze în felul acesta...
       Drumul spre casa părintească nu a fost nicicând mai lung. Dar abia acum vedea cu adevărat interiorul casei. Fiecare obiect de mobilier era acoperit cu lucrușoare lucrate cu migală de răposata mamă. Dar erau puține. Oftase aproape supărată.''-Ce-ai făcut cu toate lucrurile acelea?'' Începuse să cotrobăie prin casă. Nu găsise nimic. Dezamăgită urcă în podul casei. O singură ladiță, prăfuită. Se vedea lemnul vechi, neșlefuit. Deschise capacul. În interiorul ei stivuite frumos, un braț de lucrături. Deasupra un gherghef. În pânza prinsă pe el era fixat cu acul de cusut un bilet.
''Draga mea, știam că va veni și vremea aceasta. Aici e toată munca mea. Averea mea. O las în mâinile tale. În interiorul fiecărei piese există instrucțiunile de coasere. Ca să-ți fie mai ușor ți-am păstrat din fiecare câte un model. Restul le-am vândut, altfel nu te puteam ajuta în toți anii aceștia. Îmi pare rău că nu te pot învăța chiar eu. Sper să le folosești cu înțelepciune. Cu drag, mama.''
Se așeză pe genunchi și strânse lădița la piept. Începuse să plângă încet.
Se întoarse la casa ei. Fetița ei o aștepta nerăbdătoare.
-Ce mi-ai adus?
-Un cufăr plin de comori.
-Vreau să văd...
Femeia deschise cu teamă lădița.
-Ce frumoase sunt, spuse fetița încântată. Putem face și noi așa ceva?
-Putem, draga mea, putem învăța împreună....

2 comentarii:

Toţi oamenii se aseamănă prin cuvinte,numai faptele îi deosebesc