Prezența fericirii poate fi atinsă doar prin implicarea justificată a împlinirii nevoilor inimii. Nu prin cuvinte, emoții sau stări ce pot fi analizate ci simplificate prin trăirea prezentului, adulmecând și observând clipa. Nu te preocupa de ceea ce vei simți mâine ci ocupă-te intens de clipa prezentă. Descoperă senzația sau starea de acum. Prospețimea clipei te împinge să cunoști entuziasmul ei, bucuria momentului, bula de fericire: prezentul.
Să luăm un exemplu: te-ai apucat să ștergi mobila și ești adâncită într-o stare de liniște profundă cu mintea golită de gânduri, preocupată doar de pata sau praful de pe ea. Tresari șocată la apariția unei persoane apărută neașteptat în spatele tău. Reacția sau sperietura, apare nu datorită fricii de moment ci din cauză că ți-a fost întreruptă sau spartă starea prezentă de liniște. Astfel de stări, de golire emoțională ar trebui să căutăm mai des, să te rupi de realitate, să te fixezi mai mult în prezent. Asta ar trebui să îți înveți mintea: să asculte liniștea!
Un alt exemplu: în copilărie nu există ziua de mâine decât apărută ocazional din cauză că tânărul vlăstar este preocupat de clipa prezentă. Rareori apare prezența planificată a zilei de mâine, eventual al gândului " când o să fiu major " să stăruie în minte mai mult de o clipă. Pentru un copil ori tânăr care prețuiește momentul clipei, timpul parcă trece cu o mai mare greutate, în timp ce, odată ajuns la maturitate ori prins în tăvălugul bătrâneții, ne gândim mai des și mai stăruitor la zilele ce vor veni și la anii ce ne așteaptă, iar timpul pare că trece vertiginos sau a trecut într-o clipă. Asta pentru că ne-am detașat de prezentul de acum și nu mai măsurăm ziua în clipe ci anticipăm și ne programăm zilele în ani. " Râvna casei Tale mă mistuie!" Ioan 2:17
La o primă vedere viitorul pare ca o potecă bătătorită ce șerpuiește timidă printre tufe de diferite mărimi, compacte și neregulate. Pe urmă poteca devine din ce în ce mai îngustă și din ce în ce mai apăsată de tufișuri. Dacă înainte privirea îți dezvăluia calea, acum totul pare din ce în ce mai strâmt, înfricoșător și straniu. Acum apare frica. Aceeași stare o regăsim și în viață. Totul pare neted, lin și drept până când intervine neprevăzutul. Neliniști apăsătoare ce întunecă splendoarea unei zile. Tufele devin arbuști, arbuștii devin copaci iar calea din ce în ce mai ascunsă sub frunzișul uscat. Nu suntem înfricoșați de loc ci de neprevăzut. Aceste evenimente au baza într-un viitor apropiat sau îndepărtat, care nu țin de cunoașterea nostră. Dar de ce să anticipăm punând capcane minții? Folosind zilnic atât gânduri liniștitoare, frumoase și corecte cât și cuvintele asemănătoare netezim calea ce ne conduce spre o stare naturală de fericire.
Fericirea nu are formă, culoare și nici nu poate fi măsurată. Privind la realitatea din jurul nostru, putem găsi surse naturale care ne ghidează pașii spre descoperirea ei. De când m-am mutat aici experimentez o nouă viață. N-am spus că nu o trăiesc. La fel cum nici grădinar nu sunt. Dar mă bucur de forma, culoarea și mirosul cu care e impregnată gradina în fiecare anotimp. Dar ca să mă bucur de tonalitatea culorilor, neasemuitele arome și formele diversificate a trebuit pe lângă muncă să-mi înving și temerile. Teama de păianjeni, teama de întuneric, teama de zgomot. Cum vedeam un păianjen cât de mic mă înfricoșam, cum se lăsa întunericul mă zăvoram în casă, cum auzeam foșnind prin curte, printre frunze ceva, mă împietream. Cum am trecut de etapa aceasta? Simplu: m-am speriat de câteva ori, am țipat de și mai multe ori până când a intervenit obișnuința. Obișnuința este o însușire care pune în practică evadarea din frică prin tratarea minții. Deci mi-am stăpânit fobiile observându-mi inamicul pitulat prin crăpături, ițindu-se de te miri de unde; am ascultat cântecul vântului împletit pe colțurile zidurilor, șerpuind pe acoperișurile caselor, pleznind fragilele frunze, creând unde vibratoare cupelor florale, încovoindu-le și restabilizându-le forma naturală; mi-am afundat mâinile în mocirla pământului pretinzând că prind în căușul palmelor întunericul nopții, până când observarea a devenit rutină și păianjenii, întunericul ori vântul o realitate absolut necesară. O realitate născută și stabilită în perimetrul grădinii și al spațiului locativ.
Să luăm un exemplu: te-ai apucat să ștergi mobila și ești adâncită într-o stare de liniște profundă cu mintea golită de gânduri, preocupată doar de pata sau praful de pe ea. Tresari șocată la apariția unei persoane apărută neașteptat în spatele tău. Reacția sau sperietura, apare nu datorită fricii de moment ci din cauză că ți-a fost întreruptă sau spartă starea prezentă de liniște. Astfel de stări, de golire emoțională ar trebui să căutăm mai des, să te rupi de realitate, să te fixezi mai mult în prezent. Asta ar trebui să îți înveți mintea: să asculte liniștea!
Un alt exemplu: în copilărie nu există ziua de mâine decât apărută ocazional din cauză că tânărul vlăstar este preocupat de clipa prezentă. Rareori apare prezența planificată a zilei de mâine, eventual al gândului " când o să fiu major " să stăruie în minte mai mult de o clipă. Pentru un copil ori tânăr care prețuiește momentul clipei, timpul parcă trece cu o mai mare greutate, în timp ce, odată ajuns la maturitate ori prins în tăvălugul bătrâneții, ne gândim mai des și mai stăruitor la zilele ce vor veni și la anii ce ne așteaptă, iar timpul pare că trece vertiginos sau a trecut într-o clipă. Asta pentru că ne-am detașat de prezentul de acum și nu mai măsurăm ziua în clipe ci anticipăm și ne programăm zilele în ani. " Râvna casei Tale mă mistuie!" Ioan 2:17
La o primă vedere viitorul pare ca o potecă bătătorită ce șerpuiește timidă printre tufe de diferite mărimi, compacte și neregulate. Pe urmă poteca devine din ce în ce mai îngustă și din ce în ce mai apăsată de tufișuri. Dacă înainte privirea îți dezvăluia calea, acum totul pare din ce în ce mai strâmt, înfricoșător și straniu. Acum apare frica. Aceeași stare o regăsim și în viață. Totul pare neted, lin și drept până când intervine neprevăzutul. Neliniști apăsătoare ce întunecă splendoarea unei zile. Tufele devin arbuști, arbuștii devin copaci iar calea din ce în ce mai ascunsă sub frunzișul uscat. Nu suntem înfricoșați de loc ci de neprevăzut. Aceste evenimente au baza într-un viitor apropiat sau îndepărtat, care nu țin de cunoașterea nostră. Dar de ce să anticipăm punând capcane minții? Folosind zilnic atât gânduri liniștitoare, frumoase și corecte cât și cuvintele asemănătoare netezim calea ce ne conduce spre o stare naturală de fericire.
Fericirea nu are formă, culoare și nici nu poate fi măsurată. Privind la realitatea din jurul nostru, putem găsi surse naturale care ne ghidează pașii spre descoperirea ei. De când m-am mutat aici experimentez o nouă viață. N-am spus că nu o trăiesc. La fel cum nici grădinar nu sunt. Dar mă bucur de forma, culoarea și mirosul cu care e impregnată gradina în fiecare anotimp. Dar ca să mă bucur de tonalitatea culorilor, neasemuitele arome și formele diversificate a trebuit pe lângă muncă să-mi înving și temerile. Teama de păianjeni, teama de întuneric, teama de zgomot. Cum vedeam un păianjen cât de mic mă înfricoșam, cum se lăsa întunericul mă zăvoram în casă, cum auzeam foșnind prin curte, printre frunze ceva, mă împietream. Cum am trecut de etapa aceasta? Simplu: m-am speriat de câteva ori, am țipat de și mai multe ori până când a intervenit obișnuința. Obișnuința este o însușire care pune în practică evadarea din frică prin tratarea minții. Deci mi-am stăpânit fobiile observându-mi inamicul pitulat prin crăpături, ițindu-se de te miri de unde; am ascultat cântecul vântului împletit pe colțurile zidurilor, șerpuind pe acoperișurile caselor, pleznind fragilele frunze, creând unde vibratoare cupelor florale, încovoindu-le și restabilizându-le forma naturală; mi-am afundat mâinile în mocirla pământului pretinzând că prind în căușul palmelor întunericul nopții, până când observarea a devenit rutină și păianjenii, întunericul ori vântul o realitate absolut necesară. O realitate născută și stabilită în perimetrul grădinii și al spațiului locativ.
Nu mai trăim în prezentul de acum ci ne gândim tot timpul la mâine. "Este de folos să-ți programezi ziua de mâine când tu nu știi ce-ți aduce ziua de azi? " Ceea ce trebuie înlăturat fără reținere din gândurile noastre este grija ori grijile și preocupările interminabile pe care ni le scornește mintea. Pentru că grijile stăruitoare în minte vor aduce după ele frici iar frica aduce după ea conflicte de orice fel. Și noi stăruim să nu găsim liniștea pe care, ori, după care tot tânjim. Conținutul vieții tale este rezultatul gândurilor tale. Pentru început ca să spargi gălăgia din capul tău va fi suficient să închizi televizorul...
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Toţi oamenii se aseamănă prin cuvinte,numai faptele îi deosebesc