Spuma laptelui VI


      


                                            Spuma laptelui


         Imaginile începuseră să se desfășoare cu repeziciune în mintea Sarei. O oboseau deja toate aceste amintiri. Începeau s-o îngreuneze. Era pe punctul de a pierde firul. Se gândise să ia o pauză. Se temea să nu umfle prea tare conținutul foilor cu rânduri sterile. Dar trebuia să-și verse neputința bând din cupa amărăciunii. Nu va uita pe nimeni! Venise vremea să creioneze șabloanele și schițele vechi.

          
        "Cecilia nu s-a săturat îndeajuns să acompanieze fotogenic, furând mereu din sclipirea prezentului, servindu-se cu poftă din meniul vieții, dorind mereu să cucerească poziția de lider în ierarhia familiei noastre pe care dealtfel, o disprețuia, dornică să scormonească chiar și în resturile trecutului în speranța că va găsi "ceva", orice i-ar fi fost util mai târziu. Pleca, se bosumfla, lăcrima. Dar cel mai des era frustrată. Acuza. Mereu acuza pe câte cineva. Eram săraci. Singurul ce-i cerșea cu adevărat iubirea era Casian. Nefiind nevoită să lupte vreodată cu greutatea, slăbănoagă, precum aracul pus să susțină roșiile în grădină, ținea capul înălțat scurtând și strivind cu privirea trufașă pe oricine. Cu mândrie. Știți cum se laudă porcul? Era cu adevărat obositoare. Și împăcările deveniseră ceva obișnuit. Ca o rutină."

      "Socotind la zilele din urmă, nu m-am gândit că ceea ce am făcut ar fi putut fi reinterpretat mai târziu, dar nici nu mă mai așteptam la vreun cuvânt de mulțumire. Am făcut ceva normal, firesc, uman. Nicidecum o îndreptățită favoare. Așa că, principala mea grijă a fost să iau bătrâna lăsată de fetele ei de pe băncuța din parc și s-o însoțesc la cabinetul medical.
      Aceasta, s-a ridicat greoi, sfârtecată de durere, cu ochii plânși. Parcă avea plumb în picioare. Abia își urnea trupul. Nici prea bătrână nu era. Vreo cincizeci și ceva de ani. Fiecare treaptă o zdrobea de durere. Adăuga temeri nenumărate cu privire la boala ei. Încercam s-o liniștesc, vorbindu-i moale, încurajator, cu sufletul neliniștit la gândul copilelor rămase singure acasă. Nu ar fi fost prima dată, dar nu știam de data aceasta, cât aș fi putut absenta. În locul acela, mirosul bolii se amesteca în mod ciudat cu cel pe care nu-l regăsești decât în spațiile spitalicești. Un miros care se împregnează în pereți, devenind greu, provocând stări confuze de la teamă, greață până la repulsie. În asemenea locuri te gâtuie frica la vederea oamenilor așezați pe scaune ori stând în picioare, de vârste variate dar unde predomină bătrânețea. Fețe palide, expresii tulburătoare ce vădesc durerea. Prețul sănătății omului trece prin locurile acestea, prin ușile acelea, unde fiecare om trebuie să pășească spre a fi consultat ca mai apoi să fie expediat spre alte centre asemănătoare, diferența constând în mărimea ca mărime. Oamenii intrau care cum erau rânduiți. Femeia s-a așezat pe un scaun într-o așteptare nesfârșită. Timpul a trecut greoi, minutele s-au transformat în ore, iar vorbele abia se scuturau de pe buzele noastre. Nu m-am putu abține să mă întreb cum de fetele o lăsaseră așa? Ioana fusese chemată dar nu apăruse iar Cecilia trebuise să meargă la serviciu așa că o lăsase pe maică-sa pe bancă în parc. E adevărat că trimisese vorbă să meargă ea cu bătrâna, dar nu putea înțelege cum de procedase în felul acesta? Nu putea lipsi? Nu era prima oară. Poate, credea că nu era așa de grav.
      Femeia surâse tăiată de durere. Era obosită după o noapte continuă de suferință. Deja trecuse de jumătatea zilei și nu mâncase nimic pentru că nu putu înghiți nimic. Pe holurile clinicii începuseră să răsune, ritmat și tot mai strident, tocuri de pantofi, ceea ce însemna că cineva se apropia tot mai repede. Și într-adevăr, apăruse ca dintr-o vâltoare, tânăra înaltă, blonda frumoasă, suplă și aranjată. Ioana. Un miros înțepător dar dulce. Folosise parfumul în exces. La o prima impresie nu putusem descifra starea Ioanei. Era nervoasă, speriată, supărată ori neliniștită.
       -M-au sunat la serviciu, dar n-am putut pleca mai devreme. Cardul e la tine? întrebă ea  bătrâna.
      M-am uitat surprinsă. N-am înțeles bine despre ce vorbea Ioana. S-au n-am auzit? Unde dispăruse grija? Într-un final mamă și fiică au intrat pe ușa cabinetului. M-am retras pitindu-mă mai încolo, așteptând cuminte și răbdătoare. Nu avusesem îndrăzneala să le urmez. Dar în interiorul ușilor închise, doctorul specialist, la o prima estimare, le îndrumase vehement și neîntârziat spre o unitate spitalicească. În momentul în care-l văzusem conducându-le spre ușă, am știut că se întâmplase ceva grav. Îl cunoșteam de mulți ani, fiindu-i pacientă. În spital, oricând era solicitat era prezent, duminica ori luni, zi sau noapte, bătrân ori tânăr. Pe toți îi trata la fel, vorbea la fel, o persoană ireproșabilă. 
        Se descifra o agitație mai mult decât formală. Paliditatea obrajilor femeii era evidențiată de lacrimile scurse. Disperarea îi tăia privirea. Ioana era de-a dreptul nervoasă. Gesticula cu mâinile, strângând cu degetele mingi invizibile. Bolborosea într-una: "- Gheme, e plină de gheme.... "  În mod evident următorul pas trebuia făcut imediat, nu lăsat pe altă zi. Nu avea nimic pregătit. De fapt nu avea nimic acasă din ceea i-ar fi fost trebuincios unei eventuale internări. Așa că, în cuvinte puține m-am oferit imediat să cumpăr tot ce avea nevoie. Dar mai întâi le-am dus la spital, unde le-am lăsat spre a mă reîntoarce, ca mai apoi orele să înghită ziua. N-am mai rezistat prea mult, scuzându-mă timid. Am scos în evidență nevoia de a mă întoarce  acasă. Oricum prezența mea nu mai putea decât încurca, căci începuse să se adune restul familiei. I-am lăsat pe holul spitalului. Până la urmă diagnosticul a fost unul violent pentru orice auz fin iar femeia internată și operată."


       "Bătrâna a fost externată. Cecilia, nu avusese încotro și m-a rugat să-i țin fata pe o perioadă mai lungă de timp. Invocase starea gravă a mamei sale. Stăruise în neputința ei de a face față, având fata lângă ea. Prezența ei în casa mamei sale era stringentă pe parcursul convalescenței. Cel puțin fusese onestă. M-am bucurat că am fost prima la care ea apelase. Acceptasem fără reticență. Și-apoi, așa e omul, dacă te roagă cu ceva, ori îl ajuți ori nu. Trecură zile, se făcură săptămâni și-aproape trei la număr, când la ușa casei am auzit țârâind soneria. Un țârâit prelung și insistent. Am traversat repede coridorul, și m-am dus să deschid ușa. În pragul ușii: bătrâna. Slăbită, trasă la față, capul acoperit cu un batic. Eram șocată s-o vad așa, în pragul ușii. M-am gândit cu sinceritate că parcă nici așa de rău nu mai arăta ca, înainte, acum câteva săptămâni. Am salutat-o politicos iar cu mirarea pe față și zâmbetul pe buze am poftit-o în casă. Aceasta refuză încăpățânându-se să stea în pragul ușii, ușor stânjenită și vădit jenată. Mi-am dat seama că ceva s-a întâmplat. Am întrebat-o simplu, încurajându-mi musafira, păstrându-mi calmul vocii, care e motivul prezenței dumneaei. Inițial am crezut că are nevoie de ceva dar, m-am înșelat. Femeia era supărată, cătrănită rău. Discursul fusese de-a dreptul memorabil. Neîntrerupt, pasional, dar scurt, rostit aproape fără suflare după care, a plecat. Am închis ușa în urma ei, am intrat în cameră. M-am proptit de masă. M-am lăsat să alunec încet pe scaun. Am început să-i relatez soțului meu cele întâmplate. Deși mirat, nu a părut surprins. Parcă s-ar fi așteptat. Dar privirea lui liniștită, nu a stăruit prea mult pe fața lui. Începuse să prindă nuanțele mâniei.
       -La mă-sa nu-i... atunci, unde-i?
       -Asta mă întreb și eu!
      -Eu zic să-l suni pe Casian . Întreabă-l pe unde-i umbla muierea. Acum! 
Și l-am întrebat. Mi-a spus că-i la mumă-sa.
       -Păi, nu-i acolo, i-am zis, că numa ce o plecat mamă-sa de la noi. O zis că nici la mormântul ei să n-o mai vadă că a abandonat-o asa. Am continuat fără să mă mai scuz. Acu, să vină să-și ia și fata de la noi! Ajunge că m-o luat de proastă! "

      "Bineînțeles situația era din nou încâlcită iar toată povestea a primejduit din nou relația dintre Cecilia și Casian. Aceasta oprindu-se brusc, în mijlocul camerei, încremenită într-o stare de murmur bolborosit, amestecă subtil cuvinte precipitate numai de ea înțelese. Ignora cu îndrăzneală nerușinată mirarea încastrată pe chipurile noastre, căutând o motivare timpurie. Chiar dacă părea neverosimilă. Desigur, avea ca de fiecare dată, posibilitatea să tacă cu privire la viața ei personală ori intimă dar, tot ca de fiecare dată, preferă să nu o facă. Demonstra astfel că nu se lăsa intimidată și chiar dacă o dărâmaseră acuzele nu-i încleștaseră buzele. Preferabil ar fi fost să-și blocheze mintea, să-și asigure un moment -scurt- de rumegare, să-și târască scuzele prin colțurile minții. Abandonase cărarea vinovăției, demonizând pe toți aceia care pictau pereții intimei ei vieți, în continuare și la nesfârșit, tot ceea ce se conturase până în momentele acelea, devenind subit din acuzată în acuzatoare. Se simțea nedreptățită, neînțeleasă, neglijată dar, și mai important: nefericită! Nerespectând îndatorirea dintâi a femeii, aceea de a armoniza și a gestiona din inimă și cu înțelepciune liniștea căminului său, n-avea cum să fie fericită. Ca să nu fie armonie, trebuia să tulbure... Să sperie omul, să-l ațâțe. Să-i cumpere un calculator și să spună pe urmă: " -Calculatorul mi-a salvat căsnicia ! " și, să-l plătească în rate egale. Să nu-l ajute, să nu-i ofere perspectiva unei vieți, a unui an, zile ori ceasuri trebuia să-i prăbușească interiorul, să-i demoleze casa sufletului, să-i închidă inima, să-i ia strălucirea. O viață într-o continuă alergătură spre o țintă nedefinită, gonea frumusețea unei clipe, aducând după ea cenușiul sărăciei. La o primă vedere neintenționat dar, premeditat. Acolo unde Dumnezeu absentează nefiind chemat se instalează putregaiul. Infecția. Poate avea un suflet minunat, dar nu-l ținea la vedere. Pe omul pe care-l iubești, îl iubești în ciuda defectelor lui nu datorită lor. La vârsta la care mulți capitulau ea dorea să-și ia avânt! Nu așa procedaseră cu toții?
        Se săturase de sărăcie și de mizerie. De mocirla - spirituală - pe care o traversa în fiecare zi. Era ciudat. Nimeni nu știa să aibă vreo înclinație spre spiritualitate. [ În ziua nefastă în care i-au spus că mama ei va muri într-un viitor apropiat, i-am sugerat să se roage pentru ea. Atunci a fost revoltată, iritată de idee și cu brutalitate, l-a exclus pe Dumnezeu și Biserica Lui. Nu credea în lucrurile acestea. ]
          Mâzgălind prevestitor peste minutele ce se precipitau, absorbită de propria amărăciune, sătulă de un bărbat bolnav, temătoare de handicapul lui irecuperabil și speriată la gândul că nu va mai putea muncii, se hotărâse să-l părăsească. Dar nu oricum. Vroia: circ! Așa că profitase de boala mamei sale și semănase între timp dezordine în viața Găbiței, consolându-se fără remușcări în brațele iubitului acesteia. Mărturie stăteau pozele expuse inconștient pe o rețea de socializare. Iar când venise să-și ia fata, aceasta nu mai vroia să plece. Nervoasă că fusese prinsă, își luă la palme fata, aplicându-i-le una după alta, cu furia întărâtată de apariția acelei voințe voite de-a nu se întoarce acasă. Oricum căsnicia aceea nu mai dura mult, și multă vrajbă a născut printre cunoscuți, prieteni și familiile participante.

          Iar eu, trecând prin parcul acela, într-o frumoasă după-amiază, am întâlnit-o pe bătrână așezată pe bancă. Am vrut să-i spun ceva, dar aceasta și-a întors spatele. Și de atunci, ori de câte ori o vedeam, treceam pe lângă dânsa, fără să-i vorbesc, fără s-o știu..."

        Presată de gândurile care parcă păreau să o definească mai degrabă pe ea decât să picteze repulsia pe care i-o provocau amintirile ei, devenise profund tulburată și - într-un mod jenant - repetitive, fără șansa vreunei atenuări. Vroia să-și trăiască viața normal, fără prezența demonilor ei dar... nu-i dădeau drumul. Așa că luase hotărârea finală de a deschide poarta amintirilor adăugând gaz pe foc în speranța că nu va fi singura care să suporte consecințele. Nu, nu, nu! Dacă tot vroiau să tulbure apele, de ce să nu provoace o furtună? Tulburarea devenise furie, furia se hrănise cu puțina liniște de care mai dispunea iar cuvintele deveniseră singura armă care putea descrie cu acuratețe starea de agonie prin care trecuse. La final însă o așteptase o mare dezamăgire. Folosise cuvinte potrivite, creionase faptele așa cum existaseră în realitate dar nu mai simțea aceeași furie. Totul devenise subit atât de irelevant încât îi era neclar cum de nu mai simțea aceeași tulburare, nervozitate ori dispreț. Își pierduseră din intensitate, deveniseră din ce în ce mai puțin obositoare, până când pur și simplu se evaporaseră. De ce? Nu-i mai păsa!


      ( va urma )

                                                     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Toţi oamenii se aseamănă prin cuvinte,numai faptele îi deosebesc