Spuma laptelui II



  
                                            Spuma laptelui


       

          Acum, Laura simțise nevoia să se oprească, motivată de bătăile energice ale inimii. Întotdeauna când ajungea cu gândurile în această parte a vieții se simțea brusc inconfortabil. Dar cum altfel să-și facă ordine în colțul acesta de viață dacă nu va putea să-și pună amprenta pe putregaiul rândurilor sale? Așa că se liniști și luând din nou stiloul în mână, începu să scrie dar, de data aceasta cu mai multă înverșunare.


         '' Casian Chivu era mezinul familiei noastre, cel răsfățat, alintat, iubit, cocoloșit. Vedea lucrurile doar într-un anumit sens, ori albe ori negre, fără căi de mijloc. Gânduri ori păreri ținute doar pentru el, nemulțumiri măcinate doar în suflet, nerevărsate în exterior. Doar mișcarea ritmată a maxilarelor îți dezvăluiau situația rară în care lăsa să se strecoare în afară zbuciumul interior făcându-și vizibile adevăratele frământări. Renunțase subit să mai învețe, abandonând una din pozițiile de premianți ai clasei pentru că fusese nedreptățit. Observase că deși se pregătea conștiincios și învăța cu ușurință, oricât s-ar fi străduit existau colegi care deși nepregătiți erau ori iertați ori obțineau o notă maximă. Pentru o vreme încetase să mai meargă pur și simplu la școală. Doar disperarea și rușinea mamei l-au făcut să se reîntoarcă pe băncile școlii. Era bărbatul copil iar mai târziu avea să devină bărbatul care nu putea renunța la copilul din el. De aceea căuta să i se ofere atenție, grijă și mai ales dragoste. Era atât de sensibil la problemele celor din jur încât nu băgase de seamă că nimeni nu era interesat de ale lui.  
        Goran fusese cel mai tânăr dintre prietenii lui Casian, o prietenie închegată simultan cu pripășirea noastră în zona cea nouă. Pe atunci copil și unicul în familia lui. Timid precum o fată cu trăsături frumoase și cu piciorul în pragul pubertății. Cecilia Onofrei era o fată înaltă, subțire, șolduri late. Trăsături aspre, ochi întunecați ca noaptea, păr dezordonat, rebel, buclat. Gene stufoase, puternic rimelate, buze smălțuite cu roșul căpșunelor coapte. Doar dinții din față parcă doreau să-i străpungă buza superioară, tinzând să depășească marginile gurii, deformându-i râsul. Nu știa să râdă. Râsul ei era exclusivist. Era văzută mereu cu ochii umezi, tristă, bănuitoare. Conform spuselor lor își începuseră relația exagerat de devreme. Cel puțin pe Goran nu-l puteam percepe decât ca fiind un copil în adevăratul sens al cuvântului. De fapt Cecilia era mai mare decât el. Veniseră împreună în casa noastră, prezentată onorific sub forma de logodnică. Pe urmă a început să vină tot mai des. Singură. Prietenia dintre ea și Casian s-a consolidat rapid.  Apoi începuse să se plângă de infidelitate, de problemele ce țineau de viața lor complicată. Avea întotdeauna batista umedă datorită acelor bobițe rotunde ce se rostogoleau pe pomeții obrăjorilor - răsărite dintr-un stol de sentimente ce-i tulburau inima și conștiința, virând printre decepțiile zilnice și neîmpliniri trupești - lăsând urme prelungi de umezeală. Toată smiorcăiala se răsfrânse într-o consolare apropiată mai curând de trup decât de suflet, finalizându-se inevitabil cu sex. Bineînțeles că nu fusese intenționat ori programat; amândoi în vremea aceea aflându-se în acel tip de "relație complicată". Însă ruptura a survenit pe neașteptate, justificându-se în modul cel mai rațional : deși era adorată de soacră, el , logodnicul, nu-și putu ține mădularul în pantalon și să nu o înșele. L-a prins pur și simplu, cu alta!? Pe urmă urmase o noua relație care se consumase rapid, avusese accidentul de mașină care fusese atât de violent încât era să rămână fără un picior. Deși însărcinată atunci, copilul nenăscut se încăpățânase să rămână în uterul ei, dar cum nu putea sta și cu piciorul în șuruburi și abandonată de iubit, ''scăpase'' de acest incovenient. Lunile premergătoare, am mai întâlnit-o odată într-o discotecă. Era una din serile memorabile pentru mine nefiind o adeptă înfocată a discotecilor. Era distantă, cu piciorul ghipsat. Prin fumul de pe ring nu am observat dacă era ori nu însoțită de cineva. În plus s-a prefăcut că nu mă vede. Nici n-am insistat.
       Casian fiind soldat pe vremea aceea, Ela rămase la noi așteptând terminarea stagiului militar și pecetluirea promisiunii lui de a o lua de nevastă, dar după confidențele ulterioare, am înțeles că Cecilia îl vizita destul de des la unitate (?) uneori având grijă să saboteze relația, sentiment cu sentiment, aruncând și aducând în mijlocul tuturor o întreagă pledoarie filozofică despre cum ''era'' partenera lui și cum ''ar trebui'' să fie. Bineînțeles că suspiciunile persistau între cele două amice, mai ales cu privire la sarcina avută în trecut. Ela știa de aventura lui Casian dar nu lăsase să se vadă. Oricum, odată cu terminarea stagiului militar, Cecilia a preluat inițiativa ruperii definitive a relației lor, aruncându-și victima în stradă."
      

       În momentul acesta, Laura simți că se înăbușă. Picături de sudoare apăreau pe tâmpla ei. Își aduse aminte cu ce superioritate o privea Cecilia la început. Și cum acceptase complotul acela împotriva Elei doar pentru simplul fapt că într-o conversație nevinovată cineva afirmase despre ea că ar cam fi: ușuratică. Și ea râzând nu l-a contrazis. Dimpotrivă.

       
        '' -Pun pariu, că în momentul în care am intrat pe ușa, deja m-ai etichetat. Gras, mignon un soi de tâmpit! Nu sunt sigur însă dacă nu mă salvează ochelarii care-mi oferă cel puțin un aer de inteligență. Dar eu pot să te descriu doar în câteva cuvinte fără să-ți atribui vreo calitate în plus ori să-ți fac o defavoare lipsindu-te de ele. Ce fel de femeie ești tu? Ignorând faptul că sunt mult mai inteligent decât par la prima vedere, nu aș socoti propice locul acesta pentru un flirt și te-aș invita undeva, într-un loc retras, intim și pentru că deja intuiesc că ești o persoană romantică aș pecetlui seara cu un vin parfumat, nu așa de scump că nu mă țin buzunarele pentru o cină așa de costisitoare. Doar un vin excelent, accesibil pentru mine, dar savuros pentru o seară perfectă. Pentru o femeie deosebită! Nu-i așa că seara s-ar finaliza cu sex?
      
- Ah, am exclamat eu atunci roșindu-mă rușinată de îndrăzneala lui, ea nu e așa! Și-apoi întorcându-mă spre el: ești un monstru! Te-am invitat acasă la mine nu ca să-mi stânjenești ori să-mi jignești cumnata, am mârâit iritată.
        - O, ba da, exclama la rândul ei Ela, Adi are perfecta dreptate!

      Ela era o femeie frumoasă, cu pielea alba ca spuma laptelui, ochii de culoare închisă, părul ca mătasea și negru ca abanosul ce-i mângâiau într-una coapsele, mâinile subțiri precum restul trupului. O femeie delicată, sensibilă și răbdătoare. Două operații pe cord care nu o împiedicau însă să fumeze în exces și să bea cafelele cu litrul. Își canaliza eșecurile, frământările și spaimele depozitându-le în forme mici și rafinate de porțelan. Se pregătea de zor pentru licența în design vestimentar.
       - În regula, mergem la tine acum, i-am spus țintind-ul cu privirea. Cu toții, inclusiv tu, am spus întorcându-mă spre Ela. 
       Răspunsul acesteia odată parafat pe mintea mea, m-a făcut să accept orice bârfă negativă ce apărea ulterior despre Ela, uneori chiar ajungând să încurajez prin participare la apariția lor. De fapt acum, am convingerea că de fapt frica, a împins-o pe acea fată, la gesturile acelea necugetate. Frica de a fii abandonată după un an și jumătate de relație, în care singura ei preocupare a fost ca el, Casian,  să fie cât mai bine întreținut, prin simplitatea pe care ți-o oferă grija unei ''soții'' de a ieși în lume: îngrijit, sătul, fericit. Și oroarea gândului că ar fi fost nevoită să se întoarcă acasă. De fapt adevărata valoare a lui Casian atunci a fost cel mai mult evidențiată, iar de atunci s-a prăbușit pur și simplu, nereușind să mai atingă același echilibru. '' 
 
           Adunându-și gândurile, Laura începuse din nou să scrie, penița mușcând suprafața hârtiei.


         " Făcuse cum făcuse de schimbase ea macazul, și o gonise din casa noastră pe "fosta" culcându-se în așternuturile ei, învelindu-se cu aceleași pături. Până și ce rămăsese în urma ei, împărțise ce era de împărțit pe la cunoștințe. Frânturi de haine uitate prin ladă. Păstrase însă un material subțire de culoarea vișinei, din care își făcuse o rochie și un taior scurt. Nu se sfiise să poarte emblematic zdreanța aceea în cea mai importanta zi.
         Într-un ritm galopant au consolidat acea amiciție pecetluind-o printr-o căsătorie. O cununie făcută în grabă, parcă de frică, ca nu cumva fata să rămână nemăritată, ori băiatul să se răzgândească. 
         Atunci i-am cunoscut familia, verișoarele, dintre care una merită a fi menționată. Purta o perucă neagră, voluminoasă, cu fire lungi de păr încrețite care îi încadrau fața perfect, o față cu trăsături frumoase, armonioase, un trup subțire, îmbrăcată în deux-piece, de culoarea mentei cu aplicații bordurate negre. O fată veselă, o figură proaspătă, ieșită în evidență. După acest important eveniment această fată a fost îndepărtată existând suspiciunea că ar nutri anumite sentimente pentru Casian.
        Ioana, sora Ceciliei, o blondă înaltă, voluptoasă, șolduri rotunde, talie subțire, sâni mici, abia vizibili, consumatoare de băuturi tari, arăta ca și cum nu dormise toată noaptea. Și chiar nu dormise. Chefuiseră până târziu, mai bine spus înspre dimineață. Mai târziu, apelând la memorie, o voi recunoaște ieșind din camera lui Casian cu ceva ani în urmă, îmbrăcată în ceva negru ( o piesă vestimentară la modă atunci, care se dorea rochiță, poate chiar era ) și intrase în baie. Se spălase, se aranjase, după care plecase aruncându-mi un zâmbet cald. De atunci n-am mai văzut-o până în acea zi.
         Unchiul, tip mustăcios, fratele tatălui, probabil cel mai tânăr dintre ei. Un tip cu care mă voi intersecta de câteva ori în viața aceasta, referindu-mă strict la reuniuni de genul acesta ori chefuri premeditate, gen onomastice. Un tip care inițial îmi făcuse o impresie bună, părere care îmi va fi schimbată radical, ajungând să-mi displacă pur și simplu. Venise însoțit de soție, coafată, machiată cam strident pentru vârsta ei, o tipă ce-o consideram ciudată. Deși nu mă văd ca o persoană cuminte ori având idei preconcepute, femeia aceasta mă depășea dovedindu-mi o dată în plus că viziunile mele erau mult prea înguste pentru grupul în care intrasem. Singura familie ce afișa fără niciun efort o atitudine morală în expresiile lor, în înfățișare și purtare erau nașii lor de cununie. În tot acest amalgam de suflete erau precum o floare de nufăr aruncată pe un bălegar. Și-mi păstrez neclintită convingerea chiar și în momentul acesta în care-mi aștern filmul vieții pe hârtie. M-au expediat destul de repede de la ''cheful'' de acasă. Habar nu am de ce le incomodam prin prezența mea atât de agresiv. Pentru că inițial simțisem că mă identificam cu ele. Că eram aidoma lor. Cu mici excepții. 
         Lunile au trecut iute, făpturile lor umbrind barurile locale, răsfățându-se cu prietenii vechi și noi. Mândră de noul statut, la o prima vedere inabordabilă, ușor închipuită, i-am atras atenția că odată căsătorită se impun anumite schimbări în viață cât și anumite restricții morale, un soi de cumințenie a spiritului, de domolire a firii."

         Răvășită de atâta scris, Laura își dăduse seama că nu sorbise nici măcar o picătură din ceșcuța de cafea. Lăsase cuvintele să treacă prin ea iar acum se simțea cu adevărat însetată. Mai întâi își aprinse o țigară, hotărâtă să-și astâmpere nervozitatea. Trase câteva fumuri iar cafeaua o sorbi dintr-o data pe toată. Începuse să-și fărâmițeze gândurile și să se simtă dintr-o dată obosită. Întoarse foile caietului. Pe ultima pagina, același scris ordonat, o singură frază:
        " Încerc să-mi stârpesc demonii prin scris, să trec oamenii în uitare, căci tocmai frica de a nu uita îi păstrează vii în visele rostogolite ale trecutului."
       '' -Unde am auzit asta?''
        Se lăsă  pe spate și ridicându-și mâinile în aer, își împleti degetele într-o benefică strânsoare după ceafă. Stătu așa vreme de câteva minute, cu pleoapele strânse. Involuntar gândul o aruncase spre Ioana.

       "Fugită de acasă sau dată afară din cauza că și-ar fi lovit tatăl, trăise intens, aruncându-se din pat în pat, întovărășită cu golanii, alții jurându-se că ar fi profesat cea mai veche meserie din lume. S-a îndrăgostit la un moment dat de fiul unui cântăreț, lăutar și țigan deopotrivă, rezultând o iubire pasionala, sinceră și profundă. Băiatul o vrea de nevastă așa că se duce cu ea la părinții ei. Prezența lui acolo stârnește rumoare și spaimă la aflarea numelui. Așa că mamei Ioanei nu-i rămâne decât să-și tragă fata deoparte și să-i mărturisească o relație extraconjugală din care a rezultat un copil, și-anume: o fată! Istorioara începuse când închis pentru atribuirea necuvenită a unor perechi de pantofi din fabrica de unde lucra, tatăl a fost condamnat pentru furt pe o perioada de un an și jumătate. Între timp soția nu a așteptat revenirea lui și a avut o relație de scurtă durată cu acel lăutar. A rămas însărcinată iar bărbatul eliberat fiind din închisoare cu un copil mai mult. Trece peste infidelitatea soției, își asumă acel copil pe care-l crește de parcă ar fi fost al lui. Secretul rămâne sub tăcere toți anii aceștia și ar fi rămas în continuare dacă soarta nu i-ar fi pus față în față pe cei doi îndrăgostiți, frați după tată. Șocul a fost mare, rămânând doar semne de întrebare cu privire la cât de adâncită fusese relația aceasta, știută fiind exuberanța și ușurința cu care își dăruia trupul această nefericită. Și acum după ani de zile, relatarea acestei situații, umezesc ochii nefericitei, întărind pasiunea pe care o trăise în tinerețea ei pentru tânărul acela."

      
   '' - Și semănau atât de bine unul cu celălalt. Ca două picături de apa! Parfum de telenovelă....'' gândise ea cu răutate. 

            Deși la o primă vedere arăta un dispreț disimulat, Laura, pe lângă faptul că o compătimise pe această femeie o și admira într-o oarecare măsură. Era mai tot timpul precum spuma unei șampanii: mereu proaspătă, delicioasă, delicată. O femeie care învățase singură să fie cochetă asimilând cu repeziciune orice i se părea potrivit caracterului ei, îmbunătățindu-l mereu. Spre deosebire de soră-sa - care puncta întotdeauna cu superioritate cum că ar avea școală, arătând exact contrariul - ei nu-i plăcuse școala și fără să depășească pragul celor 7 clase primare, dispunea de un confort al minții, o stabilitate și un raționament de depășire a situațiilor excepționale cu tenacitate, fapt care demonstra cu fermitate că era cu mult mai evoluată decât mulți oameni școliți. Iar anturajul o arunca într-o competiție constantă cu ea însăși, perfecționând-o mereu, cizelând-o. Dar, deși copia anumite șabloane și își alimenta orice dorință de schimbare - devenind inevitabil o concurentă redutabilă pentru orice prezență feminină - încerca cu disperare să se sustragă din cârcelul acela de viață aspirând la mai mult. Laura nu putu să-și rețină zâmbetul răutăcios ce-i apăruse în colțul gurii. Dar nu concurența era vinovată de ceea ce se întâmpla în viața ei, de nesiguranța și deziluziile ei. În primul rând: trecutul pe care nu avea curajul să și-l asume. În al doilea rând: posesivitatea ei. Câștigând orice bătălie fără nici cel mai mic efort prin galanterii picurate-n așternuturi calde, pierdea mereu teren datorită transformării dezagreabile din vânat în vânător. Bineînțeles că nici apucăturile aproape golănești nu dispăreau subit ci doar clocoteau stârnind mereu suprafața așteptând momentul propice de dezlănțuire. Elementele trecutului aruncau umbre prezentului ei, deformându-l, ațâțându-i furiile. Care erau suprimate brusc de o serie de pumni ori palme. Date sau primite. Nu mai conta. Trei: neputința de a rămâne statornică într-o relație. Era convinsă că totul îi era permis ei mai puțin partenerului. Argumentele ei erau dacă nu bizare atunci cel puțin ciudate. Nu că i-ar fi lipsit încrederea partenerului față de ea căci o avea oricum ci pentru că nu-și putea înfrâna dorința ori pofta de a gusta dulceața altui fruct.
             Oprindu-și gândurile ce o copleșeau, Laura se aplică deasupra hârtiei și începu să scrie:

             ''Nu totul este grozav, perfect și rafinat în viață dar, este autentic. Nu despre falsitatea oamenilor vorbesc ci despre caracterul lor. Despre slăbiciunile lor. Despre ceea ce este considerat a fi normalitate în viața lor. Despre influența pe care o revarsă în viața celor cu care se intersectează. Care ne schimbă într-un fel sau altul. Ne întăresc sau ne slăbesc, ne schimbă principiile și uneori ne pecetluiesc soarta. Blestem sau binecuvântare. Secrete ce zac ascunse, bine pitite în sânul oricăror familii, zăvorâte între pereții caselor care, odată ce crapă își caută drumul spre lumină. Acolo în întunericul odăilor se țes intrigi, se bârfește, se uneltesc războaie, se decapitează familii. Nimeni nu știe nimic dar totul se află. Totul pare imaculat, perfect, moral, de invidiat. Dar adevărul care șochează nu-i ușor de acceptat, dimpotrivă. Se strâng rândurile, se blamează, se înjură, se amenință într-un ritm tot mai alert. Toți trag de partea lor de adevăr dar nimeni nu-și asumă vreo vină. Se caută vinovați dar de obicei rămân mereu aceeași. Nu există drept sau bun, dreptate sau adevăr. Doar versiuni din care, fiecare i-a doar ce-i place. Sau ceea ce i se potrivește. Ce se pliază perfect pe imaginea creată haotic din cuvinte deja spuse.''



( va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Toţi oamenii se aseamănă prin cuvinte,numai faptele îi deosebesc