Spuma laptelui I


      
  




             









    
      Atunci când visele devin palpabile și prind contur nu-ți mai rămâne nimic de făcut decât să-ți dilați nările, să respiri aerul proaspăt, curat, să-ți umpli plămânii cu el și să-ți cauți un loc retras în care să-ți lași mintea deoparte. Asta mă chinuiam de-o vreme încoace, fără niciun rezultat. Mintea mi-e inundată, refulează și nu-mi dă pace. Zilele trecute, stând la masa din bucătărie și citind texul formulat pentru blog, soțul meu mă întrebă pe neașteptate:
      "- Pe când o carte?"
      "- Ce carte? întreb eu uimită. "
      "- La felul în care scrii, ar trebui să începi să scrii o carte."
      "- Mda, nu știu cine ar fi interesat. Și-apoi trebuie muncă, inspirație, timp și curaj..."
      "- Timp, da, dar n-ai destul timp!? Și de publicat poți publica pe blog. Un fel de serial. Nu te costă nimic și citește cine vrea."
      "- Și despre ce aș putea scrie?"
      "- Destin, durere, frământări, eșecuri, vise, speranțe, bucurii... tot ce ți-au oferit oameni care s-au intersectat peste drumul tău ca să merite atenția ta."
      "- Oameni în intersecție! "
      "- Întocmai! zise el. "
      "- Nu cred că aș avea răbdare să scriu o carte. Aș muri de epuizare până s-o termin. N-aș mai putea dormi, n-aș mai avea timp de tine, i-am spus râzând cu gura până la urechi. "
      "- Atunci, bagă o compunere de... câteva zeci de pagini"


                                            Spuma laptelui


       Retrasă de restul curții printr-un gard verde, acoperit de caprifoiul ce se încâlcise printre ochiurile gardului, o perdea verde cu flori albe și miros încântător, Laura ședea pe buretele circular acoperit cu o pânză înflorată ce o apăra de duritatea scaunului din fier forjat. De asemenea măsuța, din același aliaj, rotundă și micuță, era suficient de mare pentru a face loc unei cești de cafea și o carte. Aliajul măsuței și a celor două scăunele era acoperit cu vopsea albă. Acoperită cu o față de masă din bumbac, lucrată special în fir subțire cu croșeta, dădea aspectul unei frânturi de trecut. În colțul acesta de grădină, dosit și ferit de restul curții, își bea în fiecare dimineață cafeaua fierbinte și aromată. Fără zahăr, fără lapte. Soarele trona în toată splendoarea deasupra capului, arzându-i creștetul, sufocând-o. Se ridică de pe scaun și se duse spre colțul garajului și apucă umbrela de soare. O deschise și o poziționă în așa fel încât umbra să cadă direct pe măsuță. Se așeză din nou pe scaunul ei și își îndreptase spatele.  Aplecă ușor capul și închise ochii. Rămăsese așa nemișcată, doar pieptul umflându-se ușor, păstrându-se nemișcată ca o stâncă. Brusc ochii i se deschiseră larg. Genele lungi, stufoase, arcuite încercuiau bordura ochiului. Fiecare clipire părea un fâlfâit de aripi. Știa că are ochi frumoși. Toți cei care o cunoscuseră îi spuseseră asta. De fapt era primul lucru pe care-l vedeau oamenii la ea. Ochii, forma și culoarea lor. Găseai natura în adâncimea lor. Se uită la carte. Trase de sub ea un caiet cu coperți groase. Deschise caietul, luă stiloul și începu să scrie.

      "- Ca multi alții nu am căutat decât să mă eliberez de mucegaiul ce a cuprins trecutul meu, pe care nu l-am ascuns niciodată dar care a mușcat constant din prezentul fiecărei zile. Trecutul este o colecție de gânduri care poate spulbera tot ceea ce reprezintă prezentul. Întotdeauna într-o poveste există variante, dar niciodată nu este expusă - fățiș - cea reală. Poate de frică ori rușine, ne ascundem după draperia exteriorului, păstrând adevărul viu doar pentru conștiința noastră. Și chiar dacă adevărul ar sublinia că nu ai fost decât o victimă într-o împrejurare nefericită, întotdeauna se va găsi cineva care să-ți demonstreze contrariul.''

       Cu ochii strălucitori își scurtă caietul căutând să vadă vreo greșeală. Manifestase un anumit interes ca ea să-și dorească să-și păstreze amintirile. Inițial fusese măcinată de gânduri și dorințe răzbunătoare, pe urmă își spusese că atunci când își va viziona secvențial trecutul, va vedea ansamblul faptelor nu și faptele în sine. Ca și cum ar petici o rochie deteriorată. O gaură acoperită în speranța că defectul nu-l știe decât ea. Așa cred toți, deși tocmai asta se caută în general: defectul! Mulți reușesc să-l vadă fără să știe ori să-și dea seama. Pe urmă ori de câte ori vorbise ori se jelise cuiva, se dovedise că avusese dreptate, nu erau interesați de poveste. Erau acei intruși, trimiși cu scopul de-a descoase ca mai pe urmă s-o ridiculizeze, s-o blameze, s-o stigmatizeze cu ceva nou. Dar nu-și făcuse iluzii niciodată în privința aceasta deoarece devenise cu adevărat nepăsătoare la felul în care toți îi cântăreau și-i verificau cuvintele. Se aplecă din nou deasupra caietului și lăsă cuvintele să se dezlănțuie.

      ''- În copilărie am vrut sa mă integrez și eu într-un grup. Să simt că aparțin cuiva. Să am cu cine râde, cu cine mă bucura, planifica. Dar întotdeauna râdeau de mine ori căutau motive s-o facă. Am imitat din comportamentul unuia ori al altuia ca să mă imprim perfect pe cerințele celor tineri ca și mine, ca să nu devin mai transparentă de atât. Schimbări aparent provocatoare. Cum poți deveni vizibilă dar ascunsă după un paravan? Eram doar o fată săracă dar contrar vorbelor multora, bine educată. Când intru într-o încăpere salut oamenii prezenți, pe vânzătoarea de la pâine și oamenii de pe stradă. Recunosc că nu folosesc cu aceeași îndemânare furculița de pește. Știam și făceam diferența între rău și bine. Ocazional alegem involuntar partea întunecată a voinței. Stând și judecând după mintea de-acum am să mă exprim cu mai multă blândețe decât s-ar cuveni. Pentru că înainte de a mă ascunde după o scuză oarecare, trebuie să învăț să-mi iert ieșirile și să-mi accept greșelile. Nu era negrul atât de negru și nici eu așa rea precum păream. Zic eu... Am început să văd diferențele uitându-mă în jur și să încep să mă eliberez de partea mea - de așa zisă - vinovăție." 

         Fața Laurei se destinse dintr-o dată. Primele gânduri sunt cele mai greu de transpus în cuvinte. Nici nu mai trebuia să se concentreze. Trebuia să-și dea frâu liber inimii ca să poată detalia tot ceea ce se adâncise în suflet. Toată viața iubise, într-un fel sau altul, pătimaș dar cât se poate de adevărat. "- Ela , exclamă involuntar. Trebuie să scriu despre ea! Dar ce? Ce-a mai rămas?''  Brusc fața i se crispă.

        " După ani întregi de bătătorit fața și spatele blocului, curtea grădiniței și a școlii, prietena din copilărie renunțase subit la mine, pentru dragoste! O puritană ce se măritase imediat ce împlinise majoratul. Privită prin ochii copilei de altă dată era: frumoasă și înaltă. Tăcută și cuminte. Privită acum: supusă! Ca majoritatea femeilor de la noi. Ascultătoare în casa părinților, supusă în căsnicie. Îndrăgostită lulea - ceea ce era și normal - acceptase fără rețineri interdicția soțului de a se mai apropia de mine. Nici în ziua de astăzi nu înțeleg motivul. Nu am cerut explicații. Bleah! Nu i-am mai adulmecat pragul, nu i-am mai deschis ușa... Și eu fusesem și puritană și virgină, exact ca și ea, doar că nu avusesem norocul ei. Omul ce-mi luase floarea, iubea pe cineva care nu-i împărtășea aceeași iubire din cauza diferențelor intelectuale și sociale dintre ei doi. Vremuri în care oamenii aveau aceleași caracteristici pe care le are amestecul uleiului cu apa. Însă, primul sărut ar merita pagini întregi. Atât de neașteptat, surprinzător de real, emotiv. Cu ce gingășie freamătă buză pe buză, într-o frământare repetitivă. Ce reacție emoțională explodează și pompează fericire atunci în trup. Magie pură! Ce durere, ce suspin, ce lacrimi? Nimic din toate acestea. 
        Când s-a hotărât să mă ia pân'la urmă, trecuseră ani în care fiecare experimentaserăm viața în forme și cu persoane diferite. Dragostea s-a stins înainte să prindă rădăcini. A fost singura persoana după care nici măcar nu am putut vărsa măcar o lacrimă. De aceea l-am refuzat fără să regret o clipă, atunci și în toate zilele ori anii ce au urmat."

        Cuvintele răsăreau din adâncul ei, ghidată de sentimente. Pescuia cu nonșalanță din cupa inimii realități dizolvate în amurgul amintirilor. Ar fi vrut să găsească mai multe cuvinte, să stăruie prezentând mai clar etapa aceasta de viață. Ceva trebuia să-i rămână și ei, un parfum intim al secvențelor, savuros pentru lume dar, intangibil. Începuse să scrie repede scrijelind cu vârful peniței:

           " Atâta timp cât nu pot trece peste imperfecțiuni, nu le pot depăși. Dar toți avem o crustă de sentimente impenetrabile. Suntem nevoiți să optimizăm prezentul ca semințele trecutului să dezvolte o gândire ordonată și matură. N-am cum să fiu imperfectă! Atunci când mă privesc, mă văd întreagă! Trecutul este formulat din cuvinte. Fapte ori sentimente din trecut sunt fără putere. Nu mai au cum sa aparțină vieții mele de acum. Totul este ambalat și depozitat în comportamentul: CLASIC. Întotdeauna mi-au plăcut filmele clasice în care dragostea era mai importantă decât orice, în care romantismul începea cu o rochie înfoiată și se termina cu un sărut. Până și Mărgelatul, scuipătorul de semințe, sub o pelerină de justițiar, a fost și el îndrăgostit măcar o dată.
          Mutarea noastră în altă zonă a orașului a adus după sine ruperea involuntară a vechilor prietenii. Noii prieteni așteptau la orizont, altfel de firi, altele mai complicate. Ca nou venită, stârnisem un interes grupurilor din fața scării ori al blocului. Dar tot sărăntoci eram în ochii lor. Apartamentul fiind de stat, restul apartamentelor fiind cumpărate în rate ( care mai târziu abia depășeau echivalentul ridicol al unui pachet de țigări) născuse un soi de nemulțumire în rândurile locatarilor. Exprimarea brutală cum că: << noi am mâncat pită cu gem că să ne plătim ratele, voi îl primiți gratis >> m-a dezarmat. 
           Deplina libertate cu care fusesem obișnuită nu-mi schimbaseră firea. Aveam lipici la băieți, fetele în schimb mă ignorau. Nu mă cățăram prin copaci căci dispuneam de o oarecare feminitate mai mult decât lăsam să se vadă. Odată ce globul de soare aluneca spre culcuș printre blocurile aliniate, nu mă pitulam în sânul apartamentului așa cum ar fi trebuit s-o facă orice fată cu o aleasă și rigidă educație. Rămâneam până când întunericul devenea negru și vecinii ne goneau acasă printre șuvoaie de apă aruncate cu găleata. Vecinul și cu mine eram nedespărțiți. Eram tovarăși dar nu iubiți. Temperament nefericit, îndrăgostit fără speranță. De multe ori eram chemată în miezul nopții să-i descâlcesc gândurile, să-i alin durerile îmbibate în alcool. Câteodată reușea în dezmățul sentimental să mai spargă câte-un geam sau o oglindă. Când îl apucau freneziile nebune, îl tachinam supărându-l și mai tare, ispitindu-l:
            - Nu vrei să facem sex? Să nu mor fată mare!
           Aura, în sus, Aura, în jos, mă dispera! Dragostea se centrase în plexul solar și se înșuruba la greu, făcându-l imun la orice tentativă din partea mea de ai capitona inima cu altceva. Prefera să-și înfiereze impulsurile animalice decât să-și trădeze pasiunea ce se dezvoltase precum un copac ce-și prinsese rădăcinile adânc în inimă și-și dezvoltase coroana în capul lui zdrobindu-i creierul . Am petrecut nopți legănați în cuvinte ce domoleau setea de iubit și zile în care ne iroseam flecărind de unul sau de altul. Nu trăiam izolați de restul lumii ci împreună cu ea. Cuvinte de mult uitate își capătă acum sensul, amănunte care încheagă prezentul.
         Accelerând puțin anii, voi pune mai mult accentul pe anumite persoane, care, mai târziu se vor intersecta cu viața care mi s-a așternut la picioare. Odată cu apropierea de majorat mi-am dorit ceea ce-și dorește orice fată ce-și planifică viitorul ei: o familie. Preocupată în găsirea elementului masculin, fără criterii deosebite de ale mele, eșuam lamentabil. Nu-mi creionasem vreun tipar masculin de poveste: deștept, frumos cu spada lungă, ci mai degrabă stabil, grijuliu și muncitor. Dacă iubirea nu exista în faza incipientă a relației, nu conta, puteam iubi cât pentru amândoi. Se părea că neglijam de fiecare dată alinierea  gândurilor masculine bazate pe relațiile trupești ce excludeau fuziuni sufletești. Și bineînțeles accentul patetic al gândurilor, intențiilor și al cuvintelor frumoase, oboseau orice personaj în căutare de orice altceva dar numai de căsătorie, nu! Stabilitatea mea emoțională începea să se destrame. Spaima de singurătate se contura violent. M-am strâns în jurul morții căutând eliberarea. Dar moartea nu m-a dorit nici ea. Rezolvarea a venit de unde nici nu mă așteptam.
          Îmi plângeam soarta nefericită. De neînțeles pentru mine era de ce nu m-i se răspundea la dragoste cu dragoste? De ce eram atât de ușor de amăgit? Stăteam așezată pe patul bătrânei casei, expunându-mi durerea printre lacrimi ce-mi ardeau și ochii și fața. Bunica s-a uitat la mine și pur și simplu a început să râdă. Pe moment am fost șocată.
         - De ce râzi? Nu înțelegi că eu îl iubesc?
         Bunica însă nu-și dezlipea zâmbetul de pe față.
         - Tu, pe toți i-ai iubit! mi-a răspuns ea.
      Am rămas fără cuvinte.  Ce spunea avea sens. Apoi continua cu fața zâmbitoare și cu vocea moale.
         - Bunicul tău plecase la oraș cu lucrul. Noi nu puneam preț pe dragoste așa cum o numiți voi. Noi nu trăiam ca voi cu gândul la " poate sau nu mă iubește! " Femei ușuratice erau și pe vremea noastră. Doar că nu erau vizibile. Pădurile dese ascundeau multe taine. Unul intra pe-o parte, altul pe cealaltă. Nu-i vedea nimeni.  Aici în oraș, nu te poți ascunde. Dacă intră cineva în bloc, vede tot blocul. Se știe care, cum, unde, intră. 

         Mi s-au înroșit obrajii. " Ușuratică " și-a fixat pecetea rușinii pe conștiința mea. Continuă însă cu blândețe.
         -În oraș cunoscuse o femeie - o țigancă- cu care se ținea pe ascuns vreme lungă de timp. Nu știu dacă a iubit-o. A revenit în sat, acasă cum s-ar spune, să-și facă bagajul și să se mute cu ea.             Mă uitam la ea. Nu vedeam frământare. Neliniște sau ciudă. Regret sau suspin. Pur și simplu povestea cu zâmbetul sculptat pe față, parcă în zeflemea. 
       - Tot el era cel nervos și iritat. Am zis către el: " - Stai să te ajut să strângi! "Am început să-i strâng hainele, cele necălcate i le-am călcat, i le-am pus în valiză stivuite ordonat. ( Râdea de parcă totul s-ar fi întâmplat atunci în clipele acelea. )  " - Nu ți-e ciudă? " mă întrebase el. " - De ce să-mi fie? " i-am răspuns. A plecat de-acasă supărat. Când a primit odaia aia mică - locuința de serviciu - țiganca a vrut să se mute cu el. " - Măi femeie, eu am muiere deja ! " Și a trimis după mine. Și de-atunci am rămas aici în oraș. Eu nu spun să nu iubești, continuase dânsa. E bine să iubești. E indicat să iubești. Problema e cum și pe cine iubești. Te irosești căutând ceva ce poate că ai dar nu reușești să vezi.  Voi iubiți și faceți sex. Trăiți pentru sex. Când vă săturați de sex nu mai rămâneți cu nimic. Pe vremea noastră era obligatorie fecioria. Era de nespălat rușinea pierderii ei. Asta nu însemna că femeile rămâneau toate credincioase după aceea. De-aia am spus mai devreme ce am spus. Eu n-am vrut bărbat. Am fost o "fată bătrână" și aș fi rămas așa dacă nu ar fi izbucnit războiul. Atunci femei multe au fost batjocorite. Eu n-am vrut să ajung așa. Atunci m-am gândit mai bine și m-am măritat. Spaimele războiului au trecut iar eu am rămas muierea unui singur bărbat. Și am avut o singură fata. Pe mumă-ta. O singură zicală caracteriza în linii mari " bărbatul" și-anume: " Mila de la bărbat ca umbra de la gard. " Atunci când competiția ori tinerețea îl atrag spre o viața lejeră viața bărbatului poate fii instabilă și superficială. Ca umbra se manifestă toate sentimentele lui.  Dacă vrei să faci sex, fă sex dar nu-l numi dragoste. Iubește viața, iubește calitățile omului de lângă tine dar, nu-i mai trâmbița iubirea. Învață, simte și trăiește toate așa cum simți dar nu te mai împiedica în cuvinte, gelozii sau suferințe. Întotdeauna va exista o contrabalansare a lucrurilor: ceea ce-ți place ție nu-i va plăcea lui, ceea ce cauți tu nu va căuta el. Dacă viața te întâmpină cu ceva bun îl vezi rău și invers. Rămâi cu suferința și gândurile urâte. Nu mai cauta iubirea și te va găsi ea. "
           N-am mai căutat iubirea. Am încetat să mă mai schimb la cererea cuiva, am început să privesc cu indiferență la felul în care mă caracterizau oamenii. Am început să privesc viața cu bunăvoință și să accept nefericirile ca parte din ea. Mă agățasem de ea, de viață, cu ambele mâini și o găseam minunată. Cu siguranță nu am atins acel nivel al fericirii perfecte căci am mai băut înghițituri amare. Dar nu le-am mai simțit cu aceeași intensitate și nu le-am mai privit ca pe un capăt de drum. Făceau parte din mine, făceau parte din viață. "

( va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Toţi oamenii se aseamănă prin cuvinte,numai faptele îi deosebesc