Memoriile copilăriei

Nu știu de ce în dimineața aceasta prin frământările gândurilor au început să reapară imagini trecute din copilărie. Mă întorc deseori la acei ani probabil pentru a-mi reîncărca bateriile cu episoade duioase, chipuri, gesturi sau cuvinte. Eram în clasa a șaptea și nu fusesem niciodată la ștrand. În schimb locul nostru de bălăceala, unde învățasem singura să înot pentru că nu avusesem antrenor, era o baltă cu nume înfricoșător : " Balaurul ". Nu știu cine i-a atribuit această denumire, dar circulau diferite "legende " locale despre un presupus șarpe enorm, în viziunea unora afișându-se precum un balaur de poveste, însă detaliile exacte nu le mai rețin. Locul fusese agresat de bălării la începuturi dar venise o vreme în care cineva hotărâse să-l transforme într-un loc de agrement. Nu se schimbase nimic doar dispăruse tot ceea ce încurcase inițial, adică iarba mare, deasă și uscată, apărând nisipul fin precum cioburile de sticlă pe marginile bălții. Nu era o transformare spectaculoasă dar cel puțin nu mai era privit precum a fi un loc atât de înfricoșător. Și acum trecând peste descrierea pripită căci nu despre baltă în sine îmi doream să scriu astăzi ci despre cu totul altceva.

Așezată pe banca din fața blocului alături de celelalte fete de vârste diferite, căci amiezile de după școală ni le petreceam staționând în fața blocului, jucându-ne sau sporovăind împreună, și din vorba-n vorba una dintre cele "mai mari" îmi trântește o propunere ca o invitație la ștrand. "-Ștrand?" întreb eu intrigată. În momentul acela mintea mea a început să explodeze începând să fabrice deja un spațiu alternând de la mirific la pitoresc unde balaurii n-au fost dar nici acces n-ar avea. Și pentru că nu puteam stăvili întrebările ce mi se nășteau una după alta în timp ce în jurul meu se vorbea într-una eu continuam să-mi imaginez cum ar putea, de exemplu, fi ferit un asemenea loc de țânțari. Era acoperit? Cu ce? Ce fel de gard ar putea ține la distanță un banal țânțar ? Și-atunci ce forma ar avea "ștrandul"? Pe jos era nisip? Dar iarba cât de verde era? Nu mi-am expus dilemele de frică să nu râdă de mine careva. Am țâșnit repede spre scări, urcându-le în fugă, treaptă cu treaptă, am năvălit în casă și cu răsuflarea întretăiată am început :"-Mami , mă lași..." "-Ah, ai venit la țanc, m-a întrerupt dânsa, Babi, pleacă la Coșevița! Mergi și tu cu ea? " Am făcut ochii mari și am răspuns fără să mă mai gândesc : "-Mă duc să-mi pregătesc geanta !"

Și m-am lăsat purtată de vârtejul noilor plăsmuiri căci așa sunt copiii, fragezi în gândiri, cu vise sau dorințe izbucnite din simple cuvinte, pregătiți pentru noi aventuri și într-o permanentă schimbare. Dar despre locul acesta v-am vorbit deja într-o postare anterioară ...