Semne de carte





Nu am scotocit prin cufărul bunicii pentru că nu avea unul...Se mutase în oraș cu mult înainte de nașterea mea și a fraților mei dar și-a adus obiceiurile cu dânsa. Vocea i-a fost blândă, orașul nu i-a schimbat "vorba" iar sfaturile mi-au rămas sculptate în minte. Sigur că nu ținusem cont de ele, probabil de aceea nu toate au mers ca pe roate, dar atunci când am început să "aud" parcă viața a început să prindă culoare.  
  "Cine nu are bătrâni să-și cumpere". Abia după ce nu i-am auzit vocea și nu i-am mai văzut chipul brăzdat de vreme, am  simțit pierderea și lipsa ei din viața mea. O caut dar nu mai este, o vreau  dar am pierdut-o, o simt dar n-o mai văd...a devenit poveste...

De când mă stiu, bătrâna mea a fost tot bătrână cu șanțurile  ce iau brăzdat obrazul. Nu s-a preocupat de lucruri de genul cremelor de față dar nici nu le-a spus altora să nu le folosescă. A iubit-o pe mama nu doar că fusese singurul ei copil ci pentru că era lumina vieții ei. Parcă ieri o văd împletindu-și ciorapii cu seturile ei de ace subțiri ( care acum stau cuminți așteptându-și rândul în cutia mea cu andrele ) într-o tăcere liniștită. Dacă a fost să prind atâtea lucruri folositoare de la dânsa asta e lucrul pe care nu l-am învățat. Mi se părea greu și nefolositor. La ce să-mi fi tricotat niște ciorapi când existau șosete atât de frumoase în magazine? Pe dânsa nu o preocupau soiul acesta de dorințe. Habar nu am cum reușeau bătrânii noștri, fără sfadă să facă din noi niște mielușei? Cum reușeau să se impună făcându-ne să ne rușinăm doar uitându-se nu știu cum de parcă ai fi făcut nu știu ce. Și cum de nu îndrăzneam să-i spunem : tu !




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Toţi oamenii se aseamănă prin cuvinte,numai faptele îi deosebesc